#AGLTchallenge nr.1-Claudia Stanescu

Mi-a fost greu sa ma decid daca sa impartasesc sau nu, dar azi am primit un impuls. In octombrie anul acesta se implinesc 3 ani de cand fac voluntariat in mod activ, de cand sunt deplin extrovertita si de cand mut munti atat pentru mine cat si pentru cei din jur, pentru cei pe care ii iubesc.
Am stiut foarte bine in ce „ma bag” atunci cand am decis sa merg la primul curs, insa ceea ce nu aveam cum sa prevad e ca o parte din oamenii pe care aveam sa ii intalnesc la cursul ala din octombrie 2011aveau sa fie parte din viata mea intr-un mod foarte frumos si profund. Am invatat multe, dar le-am invatat acasa, alaturi de oamenii mei, „am furat” de la fiecare cate ceva, metode, concepte, tot felul de idei folositoare. Am crescut intr-un an cati altii in 10, din punct de vedere al experientei in organizatie. Am muncit cot la cot cu prietenii mei, cu dragele mele Damian si Nicoleta, faceam zile de joaca ca nebunele si ateliere de desen si tot ce credeam noi ca le-ar face bine copiilor. Si a meritat fiecare minut si fiecare bataie de cap pe care am intampinat-o. Din prima clipa in care am inceput pe drumul asta am crezut cu tarie ca daca eu pot si cred intr-o schimbare in mai bine si ceilalti o vor crede si vor pune umarul la treaba. Uneori s-a dovedit gresita judecata mea, insa oamenii care imi impartasesc viziunea mi-au fost mereu alaturi.
In prima tabara AGLT, la incepatori, m-am frustrat. Aveam un an in spate full cu zile de joaca si activitati, nu aveam nevoie sa reiau toata poliloghia de la capat. Dar mi-a prins bine, m-a facut sa fiu mai umila toata experienta aia. Apoi am mers direct la avansati, la distanta de o luna. Nu a mai fost atat de frustrant pentru ca in sfarsit primeam informatii noi, imi puneam cu adevarat creierul la contributie. In tabara aia mi-am stabilit si etica de lucru ca viitor trainer, pentru ca stiam ca pe plan local cand aveam sa ajung acasa urma sa intru ca trainer pe proiect. Mi-am zis ca nu-mi voi pune niciodata participantii sa faca la curs ceva ce eu nu am putut sau am refuzat sa fac. Asa ca mi-am luat inima in dinti si nu am refuzat nicio provocare. Din nou, a meritat.
Cursul care te invata sa lucrezi cu persoanele cu dizabilitati a fost special pentru mine din mai multe puncte de vedere. Mi-am dat seama ca empatizez atat de tare cu oamenii aia si ca in fiecare dimineata trebuie sa multumesc pentru ca sunt intreaga,complet functionala si ca am puterea sa merg mai departe in fiecare zi. Mi-am dat seama ca daca vrem sa ii ajutam pe cei cu dizabilitati, sa le facem macar o particica din viata de zi cu zi mai frumoasa, noi cei in putere deplina trebuie sa fim de 10 ori mai puternici decat sunt ei, pentru ei. Si dupa multa vreme am plans dupa un curs, dupa o zi de joaca, mi-am dat seama ca sunt om si ca e ok sa fiu fragila, nu o sa mi se reproseze nimic.

Nu vreau sa vorbesc despre momentele cand mi-a fost rau, nu vreau sa manjesc toate sentimentele astea frumoase, care inca cresc in mine si pe care nu vreau sa le dau deoparte. Au mai fost cursuri, au mai fost momente, acum spre final, insa ma opresc.
Ce mi-a dat AGLT-ul mie prin puterea unor oameni ce au tranzitat splendid prin el? Putere, forta de a vedea dincolo de suprafata, un grad inalt de toleranta, incredere de sine si dorinta de a face cate o fapta buna in fiecare zi. Esti un voluntar adevarat atunci cand ajuti pentru ca asa ti-a intrat „in reflex”, nu atunci cand mergi de doua ori pe luna la o activitate organizata de altii. Trebuie sa-ti insusesti stilul de viata si sa-l lasi sa te transforme in ceva mult mai frumos.

Eu imi aduc aminte doar de prieteni caci am lasat ura deoparte. Stiu ca e tarziu, am scris mult, simt enorm. Va imbratisez cu sufletul cald, chiar de nu se vede!